Ce usor e sa faci cuiva rau. Mai greu e sa ajuti pe cineva atunci cand ai toate usile inchise. Ce simplu e sa zici cuiva, lasa ca o sa trecemsi peste asta, dar foarte putini sunt oamenii care sunt alaturi de tine atunci cand intradevar ai nevoie de ei, si in mometul cand tu chiar ai nevoie de ei sa vezi cum si ei incep sa-ti inchida usa, si te fac sa simti ca si cum ai fi singur in lumea asta. Ce scriu aici, scriu pentru ca eu stiu cel mai bine cum e in aceste momente, cum toata lumea nu face altceva decat sa-mi zica ca o sa trecem si peste aceasta problema cum facem mereu. Nimeni nu stie ce este in sufletul meu, pentru ca nimeni nu stie cum e sa te simti singur, uitat de lume, si cand cineva isi aduce aminte si de mine, o face doar pentru ca are nevoie de ceva de la mine. Zi de zi duc o lupta cu demonul din mine, si asta pana in momentul cand unul din noi doi nu o sa mai sufle. Ceea ce e din ce in ce mai suparator e ca el castiga teren din ce in ce mai mult, iar bucuria de a zambi, in fiece zi pierde sange, in fata armatei de greutati pe care viata o tot amplifica cu fiecare clipa ce trece. Ramas singur, fara nimeni langa mine, poate ca voi renunta la lupta, cu gandul ca voi avea o suferinta mai usoara. Fara o umbrela care sa apare de ploaia de durere ce curge peste aceasta lume, picaturile de suferinta vor intra in pielea mea, si va muri fiecare zambet, ce foarte rar mai apare pe chipul meu, si el zgariat de toate problemele ce apar tot mai des acum. La atata durere, cred ca pana si ingerul meu pazitor, a renuntat la lupta, impins de diavol de atat de usor aduce suferinta, in sufletul meu. Incet incet aud un clopot mut, ce cu multa putere incerc totusi sa nu-l aud, dar nu pot sfida inevitabilul. Poate ca asa mi-a fost scris mie, sau poate asa e viata asta.
Aflaţi mai multe »
